Episodul 40 - Dolores O'Riordan & Cranberries

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts sau Google Podcasts

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.

Femeia de serviciu ciocăne ușor în ușă, la camera unde se află cazată o vedetă rock. E tipa de la Cranberries.

Nu e prima oară când ciocăne la ușa unei vedete. Beatles, Rolling Stones, Clapton, toți au stat cândva la hotelul ăsta. Este Hiltonul din Londra, de pe Park Lane. O fi doar o femeie de la curățenie, dar știe și ea cum sunt vedetele astea: petrec toată noaptea, beau, apoi nu e de mirare că zac leșinate a doua zi dimineață. Uneori, camerele sunt varză: așternuturi și prosoape aruncate peste tot, mobilă răsturnată, mizerie. Alteori, totul e curat, la locul lui, iar vedeta stă politicoasă în vârful patului, sorbind din cafea și citind știrile.
Dar în dimineața asta, femeia are o senzație ciudată în timp ce ciocăne la ușă. Dinăuntru nu răspunde nimeni.

Bună dimineața, sunt de la curățenie! Ascultă la ușă, dar nu se aude nimic. Își scoate cardul de acces, îl trece prin fantă și deschide. Înăuntru se văd semnele unei nopți cu ceva alcool: pe jos sunt multe sticluțe din acelea din minibar, și o sticlă goală de șampanie. Dar nu se vede nicăieri ocupantul camerei.

Femeia ocolește patul dublu, nefolosit. Pe un scaun sunt niște haine, iar pe covor se văd alte sticluțe goale. E o liniște stranie, iar femeia se întreabă dacă ar trebui să se ducă și la baie, să verifice. Ciocăne ușor și acolo. Bună dimineața!

Niciun răspuns. Ușa e întredeschisă, așa că femeia intră, iar înăuntru vede ceea ce se temea că ar putea să vadă: un corp nemișcat în cada plină cu apă. Uneori, se pare că rockstarurile văd sfârșitul cu mult înainte să îl vedem noi, ceilalți. Vorbesc despre el, cântă despre el, pe unii din ei îi obsedează. Așa era Dolores O’Riordan. Glumea într-un interviu, spunând că dacă mama ei nu ar fi fost foarte strictă cu ea, probabil ar fi murit de mult.

Într-un alt interviu, spunea: Beau cu disperare, ăsta e cel mai mare defect al meu. E un defect pe care n-a putut să-l învingă, care era probabil țesut în ADN-ul ei. Băutura de care s-a apucat inițial pentru distracție și de care n-a reușit să mai scape apoi. Ore pierdute, zile pierdute... Așa a început sfârșitul pentru Dolores.

Într-un fel, moartea lui Dolores O’Riordan este povestea clasică a rockului.

Înecată într-o cadă dintr-o cameră de hotel. Singură. Pierdută. Pierdute sunt și energia și emoția din vocea ei, versurile pe care le scria, sensibiltatea ei... Povestea ei este plină de pasiune și de durere. Este Irlanda tradițională împletită cu cea nouă, modernă. Mama ei era o catolică devotată, așa că Dolores a crescut în preajma bisericii. A învățat să cânte la orgă și s-a rugat la Dumnezeu pentru mântuire. În sufletul ei a fost dintotdeauna o luptă între muzica sfântă, închinată Domnului, și cealaltă muzică. Cea pe care o auzea la radio.

Dolores a fost dintotdeauna sus sau jos. Nu exista cale de mijloc. A crescut la țară. Dintotdeauna a vorbit cu nostalgie despre copilăria inocentă și anii petrecuți în inima naturii, în Irlanda profundă. Când avea 7 ani, familia ei s-a mutat la oraș. Mama ei era ocupată cu munca, dar tatăl era tot timpul acasă, datorită unui accident care îl lăsase infirm. Dolores era liberă să se joace, să alerge pe lâgă casă și prin cartier. Și cineva a profitat de faptul că în cartierul acela suprapopulat, fiecare își vedea de treburile lui, iar lumea era prea ocupată să observe ce se întâmplă în jur. Iar lui Dolores i s-a întâmplat ceva despre care nu a vrut să vorbească multă vreme. Ceva despre care nici măcar nu voia să-și amintească. Mintea ei de copil nu a înțeles prea bine ce i s-a întâmplat, însă din acel moment a înțeles ce înseamnă suferința. A înțeles cum e să ții durerea adânc, acolo unde nu ajunge nimeni. Cum să păstrezi un secret față de oamenii pe care îi iubești. Genul ăla de durere nu trece. Rămâne cu tine, chiar dacă nu vrei. Iese uneori la iveală, apoi se ascunde din nou, și asta pentru tot restul vieții.

La 12 ani, Dolores și-a dat seama că știe ce vrea să facă în viață. Vrea să cânte într-o trupă. A început să scrie cântece, să cânte la orgă și din voce, într-un cor al bisericii. Mama ei, Eileen, se gândea chiar că Dolores ar putea avea o carieră în sânul bisericii. Poate va intra într-o mânăstire... Eileen este profund religioasă. A ales pentru fata ei numele Dolores ca un omagiu adus Fecioarei Maria. Însă Dolores avea alte planuri. A început să scrie cântece despre speranțe și vise, despre cum e să fii tânăr și să te îndrăgostești. Și-a descoperit vocea. A descoperit ce efect poate avea vocea sa atunci când combină forța imnurilor auzite la biserică cu muzica heavy metal pe care o ascultau cei 5 frați mai mari ai ei. Această combinație putea fi blândă și suavă, dar și grea și agresivă. Puternică, dar vulnerabilă. La fel ca ea.

Când te gândești la Cranberries, probabil te gândești la piesa Zombie. O piesă atractivă, dar plină de furie. O să vorbim mai încolo despre această piesă, dar ideea e că Dolores a descoperit că are în sufletul ei ce-i trebuie pentru acel gen de muzică.

La 17 ani, Dolores s-a îndrăgostit de un băiat din cartier.

S-au sărutat. Primul lor sărut. Dulce, tandru, un pic neîndemânatic, dar un pic magic. Lui Dolores nu-i venea să creadă. Așa se simte dragostea? Era fericită că sunt împreună, că formează un cuplu, așa că abia aștepta să-l vadă din nou. Trebuia doar să aibă răbdare până în weekend, când putea merge la club, unde avea să-l reîntâlnească. De obicei, mergea acolo însoțită de unul din frații ei mai mari, care simțeau nevoia să o protejeze, deși era de-acum aproape o femeie adultă.

Este o noapte caldă, în club răsună muzica, iar fasciculele de lumină se plimbă pe tavan și pe pereți. Ringul de dans e plin, iar unele cupluri au ocupat deja colțurile mai întunecoase. Dolores n-are prea multă experiență cu băieții, iar mama ei a speriat-o bine cu povești despre fete care rămân însărcinate și își distrug viața.

Când îl vede intrând pe băiatul ei, e cuprinsă de un fior electric. E încântată că are prieten, se simte fericită și importantă. Știe că trebuie să-i arate că îl place, dar fără să se piardă cu firea. Muzica bubuie, o simte în stomac, în piept, în nodul din gât. Și în ritmul muzicii bate și inima ei - de emoție, de bucurie. Zâmbește spre el și încearcă să-i prindă privirea. De ce nu se uită la ea? Pentru că se uită la altcineva, în altă parte. Trece cu pași mari pe lângă ea și o ia la dans pe o altă fată. Stai așa, cum? Ce s-a întâmplat? Lui Dolores nu-i vine să creadă. Se simte trădată, înșelată, cu inima zdrobită.

Dolores a adunat toată acea frustrare și durere, așa că o jumătate de an mai târziu, când a mers la o audiție pentru o trupă locală, numită Cranberry Saw Us, iar băieții i-au dat câteva acorduri pe care să scrie o piesă, versurile s-au revărsat din ea ca dintr-o fântână. You know Im such a fool for you, you got me wrapped around your finger... Linger a devenit unul din cele mai cunoscute cântece ale lor, deși e un cântec simplu, cu doar câteva acorduri. Iar povestea este și ea simplă. O dragoste de adolescență, o inimă rănită, respinsă. Un cântec pe care îl știe toată lumea și pe care îl poți fredona cu ușurință.

La 17 ani, Dolores încă poartă rochii drăguțe, alese de mama ei. N-are voie să se machieze. Însă doar câțiva ani mai târziu, când compune piesa Zombie, e deja altă persoană. În jurul ochilor are un machiaj închis, puternic. E tunsă scurt, stil pixie, iar una din urechi e plină de cercei. În picioare poartă ghete Doc Martens, iar îmbrăcămintea e băiețească. Pare o dură și poate că așa este. Fata de la țară a dispărut, dar va apărea din nou în viața ei, ceva mai târziu.

Piesa Linger este suavă și îndeamnă la visare. Aproape că simți un pic de amuzament în ea. Cui îi mai pasă de iubitul din adolescență? Acum sunt o vedetă rock, concertez la Royal Albert Hall! Însă Zombie e o incursiune într-un teritoriu întunecat. Un teritoriu unde lucrurile se întâmplă invers față de realitate. Începutul e liniștit, dar apăsător , ca și cum s-ar așterne praful după explozia unei bombe. Chitara e dură, distorsionată, iar basul e de-a dreptul amenințător. Iar vocea ei începe ușor, un pic tremurătoare, cu accente de yodel, dar crește în intensitate și până la refren devine un val care te mătură de pe picioare... Și atunci simți durerea din voce. Deși nu e durerea ei.

But you see, it's not me/ It's not my family/ In your head, in your head, they are fighting...

Zombie e o piesă despre doi copii uciși în 1993 de o bombă a Armatei Republicane Irlandeze – IRA.

O piesă împotriva războiului și a a terorismului. În decurs de un an, Dolores a trecut de la versuri despre iubiri adolescentine la victime ale unui război nedrept. Viața a devenit mai complicată pentru ea. Criticii și fanii văzuseră în Linger ceva ușor, o muzică pop dulce și superficială. Însă Dolores avea ceva de demonstrat, așa că odată cu al doilea album, cu piese ca Zombie și Empty, compozițiile ei au trecut în alt registru și la alt nivel. Dolores era liderul unei trupe compuse din bărbați. Cu toate astea, întotdeauna au tratat-o ca pe un egal, ca parte din gașcă și s-au comportat cu ea ca niște colegi și ca niște gentlemani. Ea și Noel Hogan compuneau împreună toate piesele. Dar ea era singura femeie din trupă, și simțea o oarecare tensiune din cauza asta. Nu neapărat din partea lor, însă din partea mass mediei, a publicului, a fanilor.

Imaginează-ți că ești pe scenă, într-o sală în fața câtorva mii de fani. Toți strigă înfierbântați de muzică, de atmosferă. Întind mâinile către tine, te apucă de marginile rochiei și trag de ea. Și te întrebi: oare fac asta pentru că sunt mișcați de versuri, de muzică, sau vor și altceva de la mine? Încearcă sa te apuce de un picior, să pună mai bine mâna pe tine, iar tu încerci să te tragi înapoi. Te întorci cu spatele, apoi dansezi un pic de-a lungul scenei. E zăpușeală și ești intimidată. Îți place la nebunie să cânți muzica asta, pentru că sunt versurile și piesele tale. Te afli pe scenă, acolo unde ai visat întotdeauna să ajungi. Însă nu ai realizat niciodată că fanii vor mai mult de la tine. Unii vor totul.

Lui Dolores nu-i place să fie în centrul atenției bărbaților. Nu vrea să fie un sex symbol. Nu vrea de fapt să fie asociată cu sexul. Vrea să dispară, să fie androgină, să nu fie nimic altceva în afară de muzică. De fapt, nu-i place celebritatea. Celebritatea nu se potrivește cu suișurile și coborâșurile din viața ei. În presă apar fel de fel de povești despre ea, și nu sunt adevărate. Chiar dacă știe că n-are ce face și că trebuie să le lasă să treacă, o deranjează și le pune la suflet. Nu înțelege de ce le place să scrie despre ea astfel de povești. Sau de ce trebuie să scrie despre ea în general.

De aceea, în interviuri e uneori defensivă, dar de multe ori devine agresivă. De ce mă întreabă asta sau astalaltă? Unde vor să ajungă, cum o să interpreteze vorbele mele? Probabil de aceea a ținut secretul în ea atât de mult. Nu concepe să își expună copilăria și traumele de atunci pe prima pagină a revistelor. Timp de ani buni, ascunde suferința și tace. Al doilea lor album este un succes enorm. La jumătatea anilor 90, The Cranberries cuceresc piața americană, ceea ce e visul oricărei trupe europene. Devin cel mai bun produs muzical de export al Irlandei de la U2 încoace.

Se vând 17 milioane de exemplare din cel de-al doilea lor album.

17 milioane... Mănâncă, dorm, repetă și cântă. Văd America, Japonia, Indonezia, Australia și Noua Zeelandă. În cea mai mare parte a timpului, Dolores e fericită, dar uneori e tristă. Turneele o fac să simtă adânc dorul de casă. Uneori, n-are somn sau poftă de mâncare. Există momente de energie maximă, în care cântă piesele alături de zeci de mii de oameni, momente în care compune piese noi, în care simte că e parte dintr-o trupă ca o familie. Dar sunt și momente de cădere, în care se simte secătuită după toată explozia de emoții, după ce a dat tot ce a avut în ea acolo, pe scenă, în lumina reflectoarelor.

Dolores încă nu s-a împăcat nici cu traumele din trecut, și nu înțelege nici ce anume o face să aibă stări de spirit confuze. De ce uneori se simte de parcă ar avea lumea la picioare, iar câteva zile mai târziu e deprimată, secătuită de energie și dornică să se facă covrig pe o canapea și să zacă. Nu înțelege de ce uneori se scufundă în întuneric și de unde vine acel întuneric. Există totuși o perioadă fericită în viața lui Dolores, o perioadă în care găsește liniștea și echilibrul pe care le căuta, însă apoi, pe măsură ce se apropie de vârsta de mijloc, se regăsește din nou în întuneric și depresie. O depresie adâncă, plină de singurătate și fără speranță, încât ar da orice să scape, să pună punct. Încearcă să-și ia viața, dar nu reușește. Se gândește: ”Nu sunt în stare să fac nici măcar asta cum trebuie”.

Însă atunci lucrurile încep să se lege, iar răspunsurile încep să apară. Când are aproape 40 e ani, tatăl ei moare. Dolores e devastată și știe că la înmormântarea lui, va trebui să dea ochii cu cineva din trecutul ei.
N-ar fi vrut ca momentul ăsta să vină vreodată. Spera să-l poată evita la nesfârșit. Are palmele umede. În ultimele zile, a avut coșmaruri, derulând în minte diverse scenarii. Și într-un final, îl vede printre cei adunați lângă biserică. E tipul care stă cu mâinile în buzunarele paltonului, parcă așteptând ceva. E prietenul de familie care a abuzat de ea în copilărie, timp de ani de zile. De când Dolores avea 8 ani și până a împlinit 12.

Ăsta e secretul pe care nu îl poate spune. Asta este durerea care nu îi dă pace.

El îi aruncă o privire. Se uită și ea la el. Pe față are o jumătate de zâmbet și o jumătate de grimasă. Îl vede cum se apropie de ea și simte că i se face rău. Are gâtul uscat și se gândește: nu vreau să fac asta... Bărbatul se oprește în fața ei și îi spune: Îmi pare rău. Și arată ca și cum ar simți asta, ca și cum ar spune-o din suflet. Dar nu știe dacă îi pare rău pentru ce s-a întâmplat în trecut sau îi pare rău pentru moartea tatălui ei. Dolores încuviințează din cap și se uită la lumea adunată lângă biserică. La oamenii care sunt acolo pentru că l-au apreciat pe tatăl ei. Sau pentru că o admiră pe ea. Și dă din cap, ca o acceptare.

După ce a încercat să-și pună capăt zilelor și nu a reușit, Dolores și-a spus: Probabil că trebuie să rămân pe acest pământ pentru copiii mei.
Iar copiii ei sunt ceea ce o ține cu picioarele pe pământ. Ei sunt perioada aceea fericită din viața ei haotică și nebună. Îi place să fie mamă. A început devreme, cel puțin pentru o vedetă rock. La 25 de ani. Și are 3 copii, plus unul al soțului ei, Don. Simte că atunci când e acasă cu copiii, cu familia, poate fi ea însăși. Fără așteptări exagerate, fără ca cineva să o analizeze sau să-i pună întrebări despre trecutul ei. E o senzație eliberatoare, care îi dă o stare de calm și liniște sufletească. E echilibrul de care are nevoie în viața ei ca un roller coaster. Acolo o regăsește din nou pe fata de la țară, pe care o crezuse pierdută de mult.

A locuit pentru o vreme în Canada, împreună cu familia. Cranberries se despărțiseră. Simțeau cu toți oboseala, presiunea celebrității și a turneelor, dar cel mai mult le resimțea Dolores. Așa că au stat de vorbă ca niște prieteni, ca niște vechi camarazi de arme și au luat decizia să facă o pauză de doi ani. Să se odihnească, să petreacă timp cu familiile și poate să compună câte ceva, fiecare de capul lui. Sunt împreună de 13 ani, au deja 5 albume lansate - e timpul să ia o pauză.

Dolores are 43 de ani și simte că se apropie de o criză a vârstei mijlocii. Divorțează de Don, după 20 de ani de relație. Intră din nou în caruselul stărilor de euforie și depresie. Într-o zi, se află în avion și are o criză de nervi. Însoțitoarele de zbor încercă să o calmeze, dar fără vreun rezultat: lasă-mă în pace, ia mâna de pe mine, nu-mi spune tu mie ce să fac! Sunt un simbol, sunt regina din Limerick. O calcă pe picioare pe o stewardesă și scuipă un om de ordine. La aterizare, e arestată pentru tulburarea liniștii. Când își revine, lui Dolores nu-i vine să creadă ce s-a întâmplat și e stânjenită că a putut face așa o scenă. Nu băuse nimic, nu luase niciun praf, nicio pastilă. Însă în urma acelui moment din avion, face ce trebuia să facă de mult: cere ajutor medical.

Merge la un psihiatru și e diagnosticată cu tulburare bipolară.

Principalul semn al bipolarității sunt stările de spirit alternative. Ai momente în care te simți euforic, pentru ca apoi să devii deodată deprimat. Dolores se simte ușurată că în sfârșit, știe care e problema cu ea, că poate urma un tratament și își poate vedea de viață. Spre finalul vieții ei, Dolores e într-o stare de spirit pozitivă. Nu mai e acea euforie bolnavă, scăpată de sub control, ci o stare de mulțumire și împăcare. E fericită, se simte în sfârșit bine. Își urmează tratamentul și își acceptă afecțiunea medicală. E împăcată în sfârșit și cu divorțul de Don. Se ține departe de sticlă și începe să cânte din nou cu Cranberries.

Cu o zi înainte să moară, Dolores îi scrie un email prietenului și partenerului de compoziții, Noel Hogan, căruia îi spune că are niște piese noi. E încântată că urmează să intre din nou în studio și chiar se gândește să încerce un turneu. Are ceva probleme cu spatele, ceea ce a făcut-o să anuleze câteva spectacole. Dar asta n-o împiedică să-și facă planuri și să privească înainte. Dolores are controlul propriei vieți, atâta cât se poate. Încă are în jurul ei aura de celebritate, iar revistele abia așteaptă să prindă ceva nou despre ea. Rușinea abuzului prin care a trecut s-a mai estompat, așa că Dolores a acceptat un interviu în care a povestit despre trauma prin care a trecut în copilărie. Dar gândurile negre îi revin uneori și de multe ori trebuie să le înece în băutură.

Există însă și raze de soare în viața ei.

A întâlnit pe cineva. S-a îndrăgostit. Și-a cumpărat o casă nouă acasă, în Limerick. Privește cu încredere spre noul capitol din viața ei. Și-atunci, ce n-a mers bine în camera aia de hotel? E în Londra, unde a venit să înregistreze din nou vocea pentru piesa Zombie, de data asta pentru un cover făcut de trupa Bad Wolves. La 1 dimineața lasă un mesaj vocal pentru un prieten, Dan Waite. Dan este managerul trupei Bad Wolves, iar Dolores abia așteaptă să lucreze cu ei.

Mesajul acela vocal este preluat și publicat câteva zile mai târziu de tabloidul TMZ. Chiar și după moarte, mass media o hăituiește...
E ciudat să asculți un mesaj după ce știi că persoana care l-a lăsat nu mai este. Dolores sună atât de veselă, de fericită. Ok, e posibil să fi băut un pahar sau două, dar e din nou ea însăși, e din nou în elementul ei, aproape de muzică. Până la acea cadă de baie.

Ancheta concluzionează că moartea ei a fost un accident tragic. Că a băut și – cumva – a ajuns în cadă, cu nasul și gura sub apă. Dar întrebările rămân. De ce s-a băgat în cadă îmbrăcată în pijamale? Care era starea ei de spirit? Sunt prea puține răspunsuri. Da, a băut ceva. A dat câteva telefoane. A sunat-o și pe Eileen, mama ei.

Ca orice mamă, Eileen a fost foarte afectată de moartea fiicei ei. A căutat alinare în Dumnezeu. A adus un preot la morgă, lângă trupul lui Dolores. A sperat că Dolores știa că a fost întotdeauna iubită și că în acea noapte de ianuarie 2018, a simțit că spiritul mamei ei este lângă ea. Dolores a fost în același timp o bună catolică și o vedetă rock. Lumea își va aduce aminte de ea în ambele feluri.

La înmormântare, s-a cântat Ave Maria, dar și piesa Cranberries – When Youre Gone.

Dacă vrei să asculți în premieră următorul episod, despre Elvis, sandvișul de 8.000 kilocalorii și întâlnirea președintelui cu Regele, intră acum pe Patreon.

O să asculți un episod simpatic, care nu e despre viața și cariera lui Elvis, ci despre două momente care ni-l arată pe The King așa cum era el: excentric, excesiv și extraordinar. Pregătește-te pentru două povești incredibile: una despre o bombă cu calorii mâncată la miezul nopții și cealaltă despre o vizită la Casa Albă făcută la miezul zilei. Episodul e disponibil acum pe Patreon.

spotify.com