Episodul 37 - Ozzy Osbourne și viața sa ca un Crazy Train (partea II)

Aceasta este partea a doua a episodului dublu despre Ozzy Osbourne. Dacă nu ai ascultat partea I, îți recomand să începi cu ea. Dacă ai ascultat-o deja, ascultă acum partea a doua pe Spotify, Apple sau Google podcasts

Iată mai jos scriptul episodului:

Randy Rhoads ura avioanele.

Îi dădeau amețeală, îl nelinișteau, așa că cel mai fericit era atunci când stătea cu picioarele pe pământ. În general, Randy era un tip cu picioarele pe pământ. În mai multe privințe era ceea ce șeful lui, Ozzy Osbourne, nu era. Randy nu bea și nu lua droguri. Cele mai mari vicii ale sale erau Coca Cola și țigările.

Randy studiase muzică clasică, știa să citească muzica și să compună pe note, iar între spectacole nu pierdea timpul ca alții, alergând după fuste sau trăgând prafuri pe nas, ci preda lecții copiilor care voiau să învețe chitară. Randy nu căuta senzații tari. Și atunci, de ce se urcase în avion în ziua aia? Și cum de se urcase în avion cu el și Rachel Youngblood, care era machieuza și costumiera trupei? Rachel avea probleme cu inima și erau puține șanse să o convingi să se urce într-un avion.

Toate aceste întrebări și multe altele i-au venit lui Ozzy în minte în martie 1982. Era pe un câmp din Leesburg, Florida, lângă autocarul de turneu aproape rupt în două, privind la câteva sute de metri depărtare micul avion îngropat într-un nor gros de fum și flăcări. O bucată din aripa avionului ajunsese într-o casă din apropiere. Nimeni nu știa exact ce se întâmplase, însă știau cu siguranță că Randy și Rachel au murit.

Randy Rhodes a fost una din cele două persoane care i-au salvat viața lui Ozzy atunci când chiar avea nevoie de o salvare. Prima a fost Sharon, care a crezut în Ozzy atunci când el nu mai credea în sine.

Prima sa căsătorie se destrăma.

Cariera muzicală era pe butuci. Sharon a avut atâta încredere în el încât să-l ia de client la firma de management artistic a tatălui său, Don Arden. Ea a fost cea care l-a ajutat să-și reconstruiască identitatea atunci când a fost concediat de Sabbath. Sharon vedea clar viitorul, de parcă avea o bilă de cristal. Avea să-l facă pe Ozzy mai mare decât fusese vreodată cu Black Sabbath. Vedea chiar mai departe, într-un viitor unde avea să se căsătorească cu el, unde călăuzit de ea, Ozzy va deveni unul din cei mai mari artiști din rock.

Sharon a fost cea care i l-a prezentat pe Randy. Era așa frumușel, încât Ozzy l-a întrebat direct: Ești tip sau tipă? Randy era obișnuit cu asta. Avea 22 de ani, părul lung, blond, și cânta la o chitară Gibson Flying V pictată cu buline.

Când era încă un adolescent, fusese unul din co fondatorii trupei Quiet Riot în Los Angeles. Era cel mai arătos chitarist din LA și unul din cei mai talentați. Lui Randy nu i-au trebuit decât câteva game de încălzire la chitară ca să-i smulgă lui Ozzy câteva lacrimi și să-l convingă să-l angajeze.

Ozzy avea însă alte motive să lăcrimeze. Își petrecuse ultimele trei luni într-o cameră din hotelul Le Park din Hollywood, unde Prințul Întunericului se scufundase cu adevărat în întuneric. Băutura și drogurile îi erau livrate constant. Când auzea un ciocănit în ușă, știa că nu poate fi altcineva decât dealerul care îi aducea cocaina sau vreo groupie fericită că are parte de o tăvăleală cu un rocker faimos.

Ozzy primise aproape 100.000 de dolari de la Sabbath, ca parte a înțelegerii prin care renunța la orice pretenție legată de numele trupei pe care o fondase. Era deprimat și nu vedea niciun viitor. Se gândea că o să cheltuie banii, apoi o să se întoarcă în Birmingham și o să depună cerere la șomaj.

Dar într-o zi, s-a auzit în ușă un ciocănit care suna un pic diferit de celalalte.

Ozzy nu și-a putut da seama dacă era tipul cu marfa sau vreo tipă cu chef. Însă nu era nici una din astea. Era Sharon. Hotărâtă, gata de acțiune, cu un plan. I-a spus lui Ozzy că s-a încheiat cu lâncezeala și că a sosit momentul să se adune. Get your shit together!

Cu ea ca manager și Randy Rhodes la chitară, Ozzy a devenit de neoprit. Primul lui album, Blizzard of Oz, s-a vândut în peste 500.000 de exemplare în 1980, în primele luni de la lansare. Un milion în anul următor. Unul din single-uri, Crazy Train, a ajuns pe locul 9 în topul de rock mainstream din Statele Unite.

A urmat Diary of a Madman, un nou album de succes. Single-ul Flying High Again a urcat până pe locul 2 în topurile din Stae. Era așa cum prevăzuse Sharon. Ozzy era pe val. Pe val era și reputația lui de showman. Spectacolele sale includeau o execuție simulată, bucăți de carne crudă catapultate spre public, și din când în când, câte un animal care își pierdea capul. La propriu. Pe tema asta, Ozzy a avut mari probleme cu PETA, asociația de protecție a animalelor, însă în timp, problemele s-au rezolvat, iar în ziua de azi, vă vine să credeți sau nu, Ozzy e purtător de cuvânt al PETA.

În fine, revenind la Blizzard of Oz și la turneul care i-a urmat, au avut un succes atât de mare, încât în comparație cu Ozzy, Black Sabbath devenise nerelevantă. Ozzy era viitorul. În acel turneu din 1982, într-una din nopțile în care autocarul alerga pe șoselele Americii, Randy i s-a confesat lui Ozzy, spunându-i că s-a săturat de turnee și că ar vrea să renunțe. Se gândea că poate se înscrie la facultate. Ozzy n-avea chef de chestii adânci, așa că l-a rugat să amâne discuția pentru altă dată, și-a turnat încă un gin tonic, apoi s-a dus la culcare.

S-a trezit dimineață, într-un zgomot infernal, de metal care se freca pe alt metal.

Un zgomot demonic, care nu prevestea nimic bun. Iar apoi, o bubuitură și mirosul acru de fum. Țipete, haos, oameni din echipă care alergau de colo-colo. Primul lui gând a fost că a căzut o casă pe autocar. Îl durea capul, ochii îi erau injectați și simțea încă pe limbă gustul acru al ginului băut azi-noapte. În nări simțea tot mai mult fum, simțea miros de benzină, miros de moarte. Era amețit, mahmur, panicat. Parcă era într-un vis, un coșmar traumatizant post-Sabbath, în care viziuni apocaliptice prindeau viață. A ieșit împleticindu-se din autocar, a găsit-o pe Sharon și restul trupei, însă Randy nu era nicăieri. Nici Rachel.

”Ce mama naibii?” S-a întrebat Ozzy. ”Ce s-a întâmplat?” A aflat toate detaliile abia mai târziu. După concertul din seara precedentă, Andy Aycock, șoferul autocarului de turneu, băgase niște cocaină, ca să-l țină treaz și să poată conduce toată noaptea. Spre dimineață, a observat că aerul condiționat nu mai funcționa, așa că a oprit la un service, în timp ce toată lumea din autocar dormea, ruptă de oboseală, de droguri sau de băutură.

Service-ul se afla lângă un mic aerodrom și spre surpriza celor câțiva din echipa de turneu care erau treji, Aycock a dezvăluit că are și licență de pilot. S-a dus până hangar și a găsit un singur avion, un Beechcraft Bonanza cu șase locuri. Andy s-a uitat către Randy și Rachel, care își dezmorțeau picioarele lângă autocar. ”Ce ziceți?” i-a întrebat el. ”Dăm o tură pe cer?” Le-a spus că nu durează mult, că o să fie distractiv și că se întorc repede, ca să poată pleca mai departe când e gata aerul condiționat.

Avionul Beechcraft Bonanza are o poreclă sinistră: The doctor killer.

I se spune așa datorită numărului mare de accidente mortale petrecute datorită unor piloți bogați, mulți dintre ei doctori, care zboară ca hobby și care subestimează puterea micului avion. Au urcat înăuntru cu Andrew la manșă, iar în scurt timp erau în aer. Au dat câteva ture, după care pilotul s-a gândit să treacă pe deasupra autobuzului, la mică distanță, ca să-i trezească și să-i sperie un pic pe restul din trupă. Aycock a reușit două treceri razante, dar la a treia a agățat aripa avionului de capotă, aproape secționând partea de sus a autocarului.

Totul s-a întâmplat într-o clipită. Coliziunea a fost scurtă, dar devastatoare pentru avion, care s-a învârtit de câteva ori în aer, până a ajuns la un garaj din apropiere, s-a lovit de el și a explodat.

Oare Andrew chiar încercase să-i sperie pe cei din autocar? A fost o glumă care a ieșit prost? Sau poate a fost doar neglijent, obosit, prăjit de cocaină? A subestimat și el puterea Doctor Killerului?

Andrew Aycock a murit în accident odată cu Randy și Rachel, și a luat toate răspunsurile cu el. Nici până azi, nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat.

Ozzy a fost devastat. Se simțea vinovat, spunea că el îi adusese necazurile lui Randy, îl luase în turneu, îl urcase într-un autocar cu un șofer drogat. Era ca și cum l-ar fi omorât cu mâinile lui. Era în depresie. Era prea mult de suportat. Nu era sigur că poate merge mai departe, însă trebuia să încerce. Poate că cel mai simplu era să uite. Să-și scoată din minte episodul. Băutura era de ajutor. Și pastilele, și prafurile. N-o să-și mai aducă aminte nimic. La fel cum nu-și aducea aminte nimic câțiva ani mai târziu, când s-a trezit singur într-o celulă de închisoare.

Primul lucru pe care l-a văzut Ozzy în dimineața zilei de 3 septembrie 1989 a fost o băltoacă de salivă pe podea.

Era chiar sub ochii lui, lângă obrazul lipit de podeaua de ciment. A clipit de câteva ori și a ieșit din visul pe care îl avusese până atunci. Ăsta nu era un vis. Iar dacă ar fi fost, era un coșmar.

Nu, din păcate era treaz. Asta era realitatea. Și-a ridicat capul și s-a uitat în jur. Era într-o celulă de închisoare, iar podeaua era murdară, lipicioasă și puțea groaznic a pișat și a vomă. Ca bucățile alea de carne pe care Ozzy le catapulta spre public la unele concerte.

A auzit un strigăt gutural care a plutit câteva secunde pe holul închisorii. Apoi zgomotul unui obiect dur lovindu-se de zăbrele și o ușă grea, metalică, trântită violent.

”Ce p@#da mă-sii caut eu aici?” s-a gândit Ozzy. ”Ce-am făcut? M-am bătut cu cineva în vreun bar? Am mușcat capul vreunui animal pe scenă? Am omorât pe cineva?” Habar nu avea de ce întâmplase și cum ajunsese acolo. Capul îi bubuia, iar urechile îi țiuiau. A strigat după ajutor, însă sunetul vocii lui s-a stins pe holul întunecos.

Știa că uneori are blackouturi. De exemplu, atunci când ajunsese pe banda despărțitoare a autostrăzii din Memphis. Sau în autocarul de turneu. După moartea lui Randy, Ozzy avusese o cădere nervoasă. Imediat ce perfuziile cu sedative îl stabilizaseră, s-a întors la alcool și drouguri. Divorțase de prima sa soție. Se combinase cu Sharon, dar chiar și așa, până la nuntă, se îmbăta prea des, trăgea prea multe prafuri, o ardea pe lângă de câte ori avea prilejul.

Sharon aruncase inelul de logodnă.

Abia după vreo 12 inele aruncate, Ozzy a reușit să o convingă să-l ia de soț. În schimb, Sharon l-a convins să se interneze la clinica de dezintoxicare Betty Ford. Imediat ce a ieșit de acolo, Ozzy a început din nou s-o caute cu lumânarea. Era șiret: își ascundea sticle cu vodcă în cuptor. Își instalase un sistem de lumini în grădină. Nu pentru că ar fi vrut să planteze ceva noaptea, ci pentru ca să găsească mai ușor sticlele pe care le îngropase în timpul zilei în straturile de legume.

Apoi a ieșit pozitiv la un test HIV. Nu pentru că ar fi avut pe bune HIV, ci pentru că sistemul său imun era atât de varză, încât credea că are HIV. Doctorii au trebuit să facă testul de mai multe ori ca să-și dea seama ce se întâmplă. Cei de la laborator nu mai văzuseră niciodată așa niveluri ridicate de alcool și droguri în sângele cuiva. Nu mai conta că organismul lui credea că are HIV, dar organismul ăla nu ar mai fi trebuit să funcționeze în condițiile alea. Organismul lui Ozzy avea căderi, la fel ca și mintea lui.

Și cu toate astea, Ozzy a rămas o piesă de importanță vitală în mașinăria heavy metalului. Alături de albume extraordinare lansate de Metallica, Judas Priest sau Slayer, albumul lui din 1986, The Ultimate Sin, a fost unul din cele mai mari succese ale perioadei, iar single-ul Shot In The Dark a devenit instantaneu un clasic al muzicii metal. No Rest For The Wicked, albumul din 88, a ajuns și el până pe locul 13 în Billboard. Anii 80 au fost foarte buni pentru Ozzy, dar nu-și mai amintea mare lucru din ei.

Așa cum nu-și amintea cum naiba ajunsese să zacă pe o podea soioasă și rece de ciment în dimineața aia cețoasă din septembrie 1989. Nu-și aducea aminte nimic din noaptea precedentă. Nu-și amintea că stătuse acasă pe canapea cu Sharon și îi spusese că nu are încotro, că trebuie s-o omoare. Că trebuie să-i curme viața chiar atunci și acolo. Într-o clipă, totul i-a devenit clar în minte. Sharon trebuie să moară. Știa exact ce are de făcut. Și-a încleștat mâinile pe beregata ei și a strâns.

Oare el făcea asta sau era cocaina? Poate era Hennesy-ul, sau poate ginul? Pastilele? Da, poate că erau pastilele. Însă erau calmantele sau cele care îi dădeau energie? În orice caz, ăla nu era Ozzy. Erau problemele pe care le căra cu el tot timpul. Problemele preluau controlul și îi spuneau ce să facă. Iar în momentul ăla i-au sps să se ridice și să o încalece pe Sharon, care a început să țipe și a țipat până când n-a mai avut aer. S-a luptat cu el, l-a zgâriat cu unghiile pe față, a încercat în disperare să-i găsească ochii, să-și bage degetele în ei. Dar greutatea lui o sufoca. S-a zvârcolit să-l dea jos, să îl mute măcar un pic mai încolo, să tragă o gură de aer, când – deodată – Ozzy și-a pierdut cunoștința. Blackout complet.

Și-a revenit abia în celulă și a strigat după un gardian, să-i spună ce caută el acolo.

Gardianul s-a uitat cu dezgust la el și i-a spus. ”Ești un ticălos. Ai încercat să-ți omori soția. Ești acuzat de tentativă de omor prin strangulare.”

Da, Ozzy încercase s-o omoare pe Sharon. Nu-i venea să creadă. După 36 de ore în care a fost lăsat în celulă, singur cu gândurile lui, Ozzy a fost trimis la tribunal. Judecătorul l-a eliberat pe cauțiune, însă cu 3 condiții: nu avea voie să vorbească cu Sharon, nu avea voie să meargă acasă și trebuia să se interneze la dezintoxicare imediat.

La reabilitare, Ozzy și-a redus viciile la țigări și Coca Cola. După câteva luni, Sharon l-a vizitat și i-a spus că a renunțat la acuzații. Știa că nu era Ozzy cel care o atacase. Era ceva, cineva complet diferit. Cineva care venea din străfundurile întunecate și preluase controlul. Așa cum văzuse adevărul și viitorul în Ozzy cu 10 ani în urmă, în acea cameră întunecoasă de hotel din Hollywood, așa l-a văzut și acum, la clinica de dezintoxicare.

I-a spus că rămâne cu el. Cu condiția să se concentreze pe muzică. Știa că Ozzy poate face muzică extraordinară, iar sub coordonarea și managementul ei, poate avea o carieră strălucită.
Așa cum Ozzy era un muzician de excepție, Sharon era o femeie de afaceri de excepție. Era o combinație care îi mai salvase o dată viața lui Ozzy și avea să i-o mai salveze.

Iar Ozzy a urcat înapoi în vârf.

No More Tears, Mama Im coming Home, Ozzfest, The Osbournes – tot ce a făcut a avut succes. Cu Sharon lângă el, Ozzy n-a mai lăsat problemele să-l scoată de pe drumul cel bun.

În 2023, după ani de răni, boală și amânări, Prințul Întunericului s-a înclinat în fața inevitabilului și a spus stop turneelor. N-a fost ușor nici pentru el, nici pentru famile, nici pentru fani. Într-o postare pe rețelele de socializare, Ozzy s-a înclinat cu eleganță: ”Vreau să mulțumesc familiei mele, trupei mele, prietenilor mei de multă vreme, Judas Priest, și bineînțeles, fanilor mei pentru dăruirea, loialitatea și sprijinul lor nesfârșit și pentru că mi-au oferit viața pe care nu am visat niciodată că o voi avea”.

Viața lui Ozzy Osbourne a avut suișuri și coborâșuri, și a alternat întotdeauna între lumină și întuneric. A fost norocos să aibă o asemenea viață și dacă ne gândim la intensitatea cu care a trăit, a fost și mai norocos să aibă o viață atât de lungă.

Ozzy a reprezentat o forță neîmblânzită în lumea muzicii rock. Vocea sa inconfundabilă, plină de pasiune și energie demonică, a transformat melodiile Black Sabbath și apoi pe ale sale proprii în imnuri ale unor generații. Ozzy a oferit o coloană sonoră rebeliunii adolescenților din anii '70 și '80.

Moștenirea sa muzicală se întinde pe parcursul decadelor, influențând generații de artiști și rămânând vie în inimile fanilor săi. De la "Crazy Train" până la "Mr. Crowley," el a creat un univers sonor unic, în care trăirea intensă și spiritele întunecate se întâlnesc într-o adevărată simfonie.

Ozzy Osbourne este una din legendele rockului, iar forța și emoția sa continuă să vibreze în fiecare acord al muzicii pe care a creat-o.

Sunt Geo Iordache, iar aceasta este Rock Story.

spotify.com  

Ozzy, concertele de adio

Ozzy nu mai face turnee, însă a anunțat că "nu mi-am luat niciodată rămas bun de la fanii mei și vreau să o fac așa cum trebuie".

Sharon Osbourne a spus că Ozzy plănuiește două spectacole de adio și făcând aparent aluzie la faptul că locul de desfășurare va fi stadionul Villa Park al lui Aston Villa, a adăugat: "O vom face în Aston Villa din Birmingham, de unde este Ozzy”.

"Vocea lui este încă absolut perfectă. Și în tot acest timp în care s-a retras din viața publică, a făcut exerciții de canto, așa că vocea lui este în formă."

facebook.com